Simbolismul - Chivu Iulian

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta,ca reactie impotriva parnasianismului,a romantismului retoric si a naturalismului ,promovand conceptul de poezie moderna.
Considerat din perspectiva social-istorica,simbolismul apare ca produs si expresie a starii de spirit generate de agravarea contradictiilor societatii capitaliste de la sfarsitul secolului al XIX-lea
La baza tehnicii simboliste stau sugestia,corespondentele,clar-obscurul ,spleen-ul,starea de inefabil; simbolul se realizeaza prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrajitorie evocatoare”.Rolul sugestiei in realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme sustine ca „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din placerea poemului”si adauga „a sugera,iata visul!”.Urmand acest principiu,poetii simbolisti nu descriu,nu nareaza,nu relateaza.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul..Ei comunica mai ales senzatii (olfactive, vizuale) corespunzatoare unor stari sufletesti. Poezia simbolista romaneasca apare la sfarsitul secolului al XIX-lea,perioada macinata de adanci contradictii sociale. Ca si in Franta ,simbolismul este si la noi produsul orasului,el se naste impotriva inflatiei de poezie minora a epigonilor eminescieni si a semanatorismului,cum facea abuz de teme morale,de limbaj taranesc,de „taranism sectar”(Ovid Densusianu).Reprezentatii curentului vor fi simbolisti si „decadenti”:intre cele doua fete ale miscarii simboliste apar,interferente,la Stefan Petica,D. Anghel,Ion Minulescu,D. Iacobescu,George Bacovia.
Prin simbolism poezia romaneasca s-a innoit artistic,si-a imbogatit considerabil mijloacele de expresie,instrumentele prozodice,largindu-si tematica indeosebi prin orientarea spre lumea orasului.

Simbolismul - Ivașcu Elena

Simbolismul este un curent care reprezintă o reacție atât față de impasibilitatea și impersonalitatea parnasianismului, cât și față de obiectivismul și determinismul naturalist.
În cele mai multe opere române se regăsesc ca și trăsături simboliste: cultivarea simbolului (care reprezintă un element ce dezoltă la niel textual mai multe semne), cultivarea corespondențelor între macrocosmos (natura, universal exterior) și microcosmos (trăirile interioare ale eului liric), prezența muzicalității ce se realizează prin refren, lait-motiv, aliterații și asonanțe, precum și cultivarea unor teme, a unor motive predilecte (tristețea, angoasa) care se pot observa mai ușor datorită numeroaselor imagini artistice diferite (vizuale, auditive, dinamice, olfactive, motrice și tactile) alături de figuri de stil (epitetul, pesonificarea, comparația).
În concepția simboliștilor, descripția rece, parnasiană nu poate surprinde altcea decât o realitate superficială, o lume a aparențelor. Numai experiența subiectivă ne pune în contact cu realitatea adecvată, cu viața interioară.
Prin tendința idealistă și subiectivistă, simbolismul regăsește un romantism interior, al profunzimilor, așa cum a fost conceput de romantici germani, îndeosebi de Noalis.
În comparație cu autorii români, Charles Baudelaire cuprinde în opera sa franțuzească „Corespunderi” una dintre cele mai dezvoltate imagini artistice prin versul „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspnd”. Acest ers reprezintă o sinestezie specific poeziei simboliste acentuând impresia puterii pe care natura o lasă asupra privitorului, acaparat fiind la niel olfactiv, vizual și auditiv.

"Hamlet" și "Alexandru Lăpușneanul" - Ioniță Raluca

George Calinescu afirma ca “Nuvela istorica <<Alexandru Lapusneanul>> ar fi devenit o scriere celebra ca si <<Hamlet>> daca ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesture patetice adanci, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta, de atitudini romantic si intuitie realista.”, subliniand aspectele commune pe care tragedia “Hamlet” si nuvela istorica “Alexandru Lapusneanul” le au in comun.
Ambele opere prezinta atat aspecte romantice cat si clasice, Costache Negruzzi si William Shakespeare fiind recunoscuti pentru imbinarea armonioasa a celor doua. Cele mai importante trasaturi comune ale operelor acestora, prezente in “Hamlet” si “Alexandru Lapusneanul” sunt: existenta protagonistului “defunct”, a motto-urilor si a faptelor extraordinare.
In primul rand, ambele opere au un personaj principal “defunct”. In “Hamlet” il avem pe tanarul print al Danemarcei, reintors de la studii, care vede fantoma tatalui sau. Acesta ii povesteste ca a fost ucis de propriul sau frate, actualul rege Claudius, care a impins crima pana la a se casatori cu sotia celui ucis, mama lui Hamlet. In acest moment, Hamlet isi dovedeste firea razbunatoare, fiind in stare sa treaca prin orice incercare pentru a-si atinge telul, sacrificand chiar dragostea pentru Ofelia, careia i se confeseaza mai tarziu, spunand: “O, scumpa Ofelia! Sunt nepriceput la stihuri; cu nu consoc mestesugul de a-mi Numara suspinele; dar ca te iubesc nespus - O, mai mult decat orice pe lume! – crede-ma! Adio.” In finalul operei, totusi, o lasa sa moara inecata, dovedindu-si cruzimea nemarginita. In nuvela “Alexandru Lapusneanul”, protagonistul dovedeste exact aceleasi trasaturi de caracter, fiind surprins desfasurand planul sau de recucerirea tronului Moldovei si de razbunare pentru boierii care l-au tradat in prima parte a domniei, acesta fiind hotarat sa-l duca pana la capat cu orice pret. Totodata, el isi dovedeste cruzimea care iese din sfera umanului prin realizarea piramidei de capete, ca “leac” pentru domnita Ruxanda.
In al doilea rand, operele raman in memoria cititorului datorita motto-urilor, amandoua fiind construite ca operele dramatice, “Alexandru Lapusneanul” respectand totusi structura unei nuvele. In “Hamlet”, replica ce a devenit motto al intregii piese este “A fi sau a nu fi? – aceasta este intrebarea.”, fiind considerata intrebarea in jurul careia graviteaza toata actiunea operei. In nuvela, replicile in jurul carora oscileaza actiunea operei sunt: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, “Ai sa dai sama, doamna!...”, “Capul lui Motoc vrem…” si “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…”.
In al treilea rand, existenta faptelor extraordinare, exagerate fie prin cruzime, fie prin depravare, sunt specifice acestor doua opera. De exemplu, in “Hamlet”, ucigasul tatalui protagonistului se casatoreste cu mama acestuia. Totodata, moartea iubitei sale scoate la iveala dragostea adevarata pe carea acesta i-o purta, sarind in groapa pentru a fi alaturi de ea in ultimele momente. In “Alexandru Lapusneanul”, scenele extraordinare se remarca mai ales prin cruzimea lor, reprezentativ fiind chiar momentul in care domnitorului construieste piramida din capetele boierilor. Tot aici se poate incadra si o anumita “coincidenta” prezenta in ambele opera: ambii protagonist au fost ucisi cu otrava, Hamlet de catre fratele iubitei sale, iar Alexandru Lapusneanul de catre sotia sa.
In concluzie, se poate spune ca cele doua opera au multe aspecte commune, insa fiecare se remarca prin anumite trasaturi specific stilurilor lui Shakespeare (sensibilitatea replicilor), respectiv Negruzzi (sobrietatea si obiectivitatea stilului narativ), asa ca nu pot decat sa fiu in acord cu afirmatia lui George Calinescu, adaugand ca nuvela istorica “Alexandru Lapusneanul” ar fi putut avea chiar mai mult succes decat tragedia “Hamlet” datorita prezentarii unui episod semnificativ al istoriei Moldovei, faptele si personajele reale, sau foarte aproape de realitate atragand mai mult decat fictiunea.

Paralelă între George Bacovia și Charles Baudelaire - Vlad Laura

George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă in impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de provincie claustrant și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira, in special Charles Baudelaire.

O temă comună a celor doi poeţi este moartea. La poetul francez, moartea e privită ca o călătorie spre un „cer mai sfânt”. El consideră că moartea aduce artiştilor nemurirea în sufletele celor vii, iar săracilor mântuirea. Spre deosebire de Bacovia, Baudelaire crede într-o viaţă de după moarte, într-o viaţă plină de bucurii, ea este „cârciuma vestită în care vom găsi / şi somnul şi ospăţul şi liniştea visată”.  Ce va aduce moartea, poetul nu ştie. Dar moartea îl ispiteşte pentru că e şansa care poate duce spre altceva, spre „nou”. Bacovia nu crede însă în viaţa transcedentală, dar, refuzând transcendenţa, el se refuză pe sine, printr-o negaţie absolută.  Pentru el, moartea e o umbră permanentă, instalată în intimitatea fiinţei sale. El nu aşteaptă dezlegarea de suferinţă din partea unei instanţe umane îndurătoare, ci acceptă condiţia de om singur în faţa morţii.

Atât simbolismul românesc, cât şi cel francez, deci şi Baudelaire şi Bacovia, au fost influenţaţi de realităţile istorico-sociale ale timpului lor, năzuind spre o descătuşare spirituală. „Serenada muncitorului” a lui Bacovia ori „Omul şi marea” a lui Baudelaire conţin îndemnuri de răzvrătire. Ambii poeţi au crezut, în ciuda atitudinii aparent funerare a creaţiei lor, în triumful noii lumi la fel cum au căutat renaşterea esenţelor stimulatoare a paradisurilor artificiale prin supremaţia vinului. Dacă la Baudelaire, vinul e stimulator de creaţie, din el născându-se poezia (L’âme du vin), la Bacovia e mijloc de uitare : „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni / Ascuns în pivniţa adâncă fără a spune un cuvânt / Singur să fumez acolo neştiut de nimeni / Altfel e greu pe pământ...” (Poemă finală).

In concluzie, Bacovia foloseşte cu un exemplar discernământ artistic exemplul lui Baudelaire, rămânând cel mai modern poet din prima jumătate a secolului al XX-lea.

“Alexandru Lăpușneanul” și “Hamlet” - Pietricică Andreea

Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache  Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. Opera se inspiră din istoria patriei, preluând din cronici informații reprezentative despre cea de a doua domnie a lui Alexandru Lapușneanul. În plus, în manieră romantică, autorul modifică sau adaugă diferite aspecte cu scopul de a contura un personaj excepțional în împrejurări excepționale.
În literatura universală există de asemenea opere care abordează tema vieții la tron, a domniei ce face valorile umane să fie eliminate de setea de putere. Una dintre cele mai reprezentative scrieri în acest sens este „Hamlet”. Opera a fost considerată ca tragedia tragediilor lui Shakespeare, creație în care poetul a pus cel mai mult din el însuși, în care și-a expus filozofia, fiind totodată o cronică sângeroasă a vieții de palat.
„Hamlet” e joc al aparenţelor în căutarea esenţei, un permanent joc al măştilor, în care personajele poartă mereu alte măşti. La fel se întâmplă si în nuvela „Alexandru Lăpușneanul”, unde protagonistul stapânește arta persuasiunii. Acesta dă dovadă de cruzime prin numeroasele fapte comise (piramida de capete, amenințare cu moartea a propriei familii, omorârea cu sange rece și cu satisfacție a boierilor), fiind totodată o personalitate răzbunătoare. Hamlet este și el un personaj vindicativ („…De azi-nainte, sângeros să-mi fie gândul, sau fără folos!”). El însuși se descrie ca fiind astfel „Sunt foarte mândru,  răzbunător, ambițios; cu mai multe păcate gata la chemare decât am gânduri să le îmbrac”. Cele două personaje se aseamănă din punct de vedere al caracterului, Hamlet fiind și el făptașul unor crime, dar și din punct de vedere al vieții trăite, adică o viață condamnată de lupta pentru domnie.

Ambele tragedii se încheie cu stingerea unei dinastii pe maldărul de cadavre, în care oameni răi și oameni buni zac, fără deosebire între ei din momentul morții.

Camil Petrescu și opera lui Marcel Proust - Șerban Alexandra

Dacă pentru romancierii tradiţionali modalitatea interogaţiei psihologice însemna exteriorizarea unei dimensiuni umane obscure, modernii realizează o schimbare radicală de perspectivă, debarasându-se de artificiile specifice secolului al XIX-lea. Scopul acestora nu mai este de a oferi „verosimilităţi”, ci de a reda fapte trăite, surprinse în derulare. Romanul modern nu mai prezintă documente despre realitatea umană, ci se vrea el însuşi un document. Vladimir Streinu observă: „Artiştii moderni, sub puterea exemplului lui Proust, au făcut din roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat le-a trecut prin conştiinţă, jurnal de experienţe proprii, literatură subiectivă, spovedanie intimă, [...] roman cu un singur personaj, autobiografie necesară, prin care ni se poate reda în chip exclusiv procesivitatea vieţii”. Contactul literaturii nationale cu opera unui mare scriitor  francez este,in majoritatea cazurilor ,fertil si initiator de noi puncte de vedere.Imprejurarea ca in epoca interbelica ,Proust devine in critica literara romaneasca scriitorul contemporan cel mai comentat, este bogata in semnificatii. Multiplele inovatii aduse de romancierul francez epicii traditionale,intereseaza in cel mai inalt grad romanul romanesc din perioada urmatoare primului razboi mondial. Necesitatea unei schimbări radicale de optică a susţinut-o şi Camil Petrescu în Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Eseul începe cu constatarea că „de aproape un veac încoace nici un scriitor n-a tulburat mai adânc conştiinţa literară a lumii şi mai ales n-a concentrat asupra lui în aşa măsură intelectualitatea contemporană decât Marcel Proust”

 Desi au trecut ani destui , « Noua structura si opera lui Marcel Proust » ramane un text fundamental al criticii romanesti contemporane. Camil Petrescu are ideea fericita de a vedea in Proust pe unul din principalii reprezentanti ai noii spiritualitati europene. Principala contributie a eseului « Noua stuctura si opera lui Marcel Proust » este determinarea unui statut metodologic.Revenim ,deci, la problema carteziana a cautarii metodei de cercetare. Rationalismul cartezian urmeaza a fi inlocuit printr-o gandire filozofica mai apta de a sesiza pulsatia vietii. Camil Petrescu se gandeste intai la bergsonism. Asemenea altor comentatori, el considera hotaratoare influenta ganditorului francez asupra autorului 'Timpului pierdut' .

Simbolismul în literatura română şi în literatura universală - Anghel Cristina

Curentul simbolist, afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezintă o reacţie atât faţă de impasibilitatea parnasianismului, cât şi faţă de obiectivismul naturalist. În concepţia simboliştilor, cele două curente precedente nu pot surprinde decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Doar experienţa subiectivă ne pune în contact cu realitatea adevărată, cu viaţa interioară. Simbolismul este o mişcare literară modernă, prima şi cea mai importantă în cadrul curentului numit modernism. Precursorul simboliştilor este considerat francezul Charles Baudelaire, care încalcă principiile estetice ale epocii când conferă un alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului. Poetul caută o “estetică a profunzimilor”.
Începuturile simbolismului românesc coincid cu cele ale simbolismului francez, generaţia nouă arătându-se receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene. O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţi români care studiază la Paris sau care călătoresc în Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel). Alexandru Macedonski deschide drumul, editând la Bucureşti revista “Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice, cât şi creaţii experimentale (prima poezie în vers liber din literatura română).
Un reprezentant de seamă al curentului din România este George Bacovia, care pune accent pe sinteza temelor şi a motivelor, ilustrând simbolismul la un nivel artistic superior. Poezia bacoviană se concretizează prin motive specifice, precum plumbul, ploaia, agonia şi golul spaţial, gol care se reăseşte şi în poezia lui Baudelaire. Acest motiv apare cu mare frecvenţă în universul poetic al acestuia şi sugerează stări de disperare, de alienare şi de cădere în absurd. Coordonatele fundamentale ale viziunii lui Baudelaire sunt adâncul, oceanul, marea, elemente din câmpul semantic al apei pe care îl explorează şi Bacovia.
George Bacovia a fost un poet autentic şi original, cu o viziune nouă, impunându-se în cadrul simbolismului românesc. Criticul literar George Călinescu afirma că “Simbolismul poetului este din tradiţia sumbră a baudelaireanismului, care a cântat ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală”.