Simbolismul - Ivașcu Elena

Simbolismul este un curent care reprezintă o reacție atât față de impasibilitatea și impersonalitatea parnasianismului, cât și față de obiectivismul și determinismul naturalist.
În cele mai multe opere române se regăsesc ca și trăsături simboliste: cultivarea simbolului (care reprezintă un element ce dezoltă la niel textual mai multe semne), cultivarea corespondențelor între macrocosmos (natura, universal exterior) și microcosmos (trăirile interioare ale eului liric), prezența muzicalității ce se realizează prin refren, lait-motiv, aliterații și asonanțe, precum și cultivarea unor teme, a unor motive predilecte (tristețea, angoasa) care se pot observa mai ușor datorită numeroaselor imagini artistice diferite (vizuale, auditive, dinamice, olfactive, motrice și tactile) alături de figuri de stil (epitetul, pesonificarea, comparația).
În concepția simboliștilor, descripția rece, parnasiană nu poate surprinde altcea decât o realitate superficială, o lume a aparențelor. Numai experiența subiectivă ne pune în contact cu realitatea adecvată, cu viața interioară.
Prin tendința idealistă și subiectivistă, simbolismul regăsește un romantism interior, al profunzimilor, așa cum a fost conceput de romantici germani, îndeosebi de Noalis.
În comparație cu autorii români, Charles Baudelaire cuprinde în opera sa franțuzească „Corespunderi” una dintre cele mai dezvoltate imagini artistice prin versul „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspnd”. Acest ers reprezintă o sinestezie specific poeziei simboliste acentuând impresia puterii pe care natura o lasă asupra privitorului, acaparat fiind la niel olfactiv, vizual și auditiv.