Simbolismul - Soare Andrei

Simbolismul este un curent literar modernist, apărut ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor şi a impersonalității reci a parnasienilor.
Jean Moréas publica la 18 septembrie 1886, in suplimentul literar al ziarului "Le Figaro", o scrisoare intitulată "Le Symbolisme", devenită manifestul literar al noii mişcări şi un care propune numele curentului simbolist.
Poezia simbolista reprezintă o poezie a sensibilității pure. Poetul simbolist nu este interesat de poezia naturii in sine, de poezia sociala, dar nici de poezia de idei.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, confuzie, care, neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei. Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondențelor, a legăturilof ascunse dintre lucruri, prin cultivarea senzațiilor colotiristice, muzicale, olfactive, uneori un imagini complexe (sinestezii).
Mallarmé afirma ca "A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă in bucuria de a ghici încetul cu încetul; sa sugerezi, iată vusul nostru."
 Cultivarea simbolismului are de asemenea o importanță majoră în cadrul acestui curent. Utilizat în poezia anterioară (de pildă la romantici) pentru a exprima, a lămuri, a materializa o idee sau un sentiment (simbolul explicit), la simbolişti, funcția simbolului rămâne aceea de a sugera (simbol implicit).
Alte trăsaturi ale poeziei simboliste sunt reprezentate de către înclinația către stări sufleteşti nedefinite, predispoziția pentru reverie si visare.
Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalității exterioare obținuta numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedanta a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori versul liber, care exprimă nestingherit de rigorile prozodiei mişcările intime ale sentimentului poetic (muzica interioară); Paul Verlaine: "Muzica înainte de toate."
Simboliştii au predilecție pentru anumite teme şi motive cum ar fi iubirea, nevroza , natura ca loc al corespondențelor.
Reprezentanții de seama ai curentului simbolist în Franța sunt: precursorul Charles Baudelaire, autorul poeziei "Corespondențe", considerată o adevarată artă poetică pentru simbolismul francez, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine(autorul manifestului literar "Art poétique"), Stephane Mallarmé.
Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului de la revista "Literatorul". Inițial respins de reprezentanții Junimii, de scriitorii de la "Contemporanul", ca şi de orientările tradiționaliste (sămănătorismul si poporanismul), simbolismul românesc s-a impus prin poeți reprezentativi după anul 1900: Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu si George Bacovia.

Simbolismul - Zgorcea Alexandru

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ca o reactie impotriva parnasianismului (miscare literara aparuta la randul ei ca o reactie impotriva romantismului, a efuziunii sentimentului in poezie si care a impins poezia in extrema cealalta, ajungandu-se ca aceasta sa devina un simplu exercitiu de virtuozitate tehnica, poezia sa fie lipsita de sentiment, sa fie o simpla relatare impersonala). y9s16sy

Termenul de „simbolism” a fost intrebuintat pentru prima data ca nume dat unei miscari literare de catre Jean Moreas in articolul „Le Symbolisme”, aparut in revista „Figaro Letteraire” din 1886. Departe de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul francez se prezinta ca un conglomerat de scoli si grupari literare dintre care numai cea a lui Moreas se considera propriu-zis simbolista. In ciuda diferentelor de terminologie, pe toti poetii francezi ai momentului i-a unit reactia impotriva parnasianismului, dorinta de innoire a liricii prin readucerea sentimentului in poezie si, in special, cultivarea simbolului. Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire, din poezia caruia „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului: surprinderea corespondentelor dintre lumea exterioara si universul interior al sentimentelor, a analogiilor intre notiuni, elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzatii de natura diferita). Ex: „parfum, culoare, sunet se-ngana si-ti raspund”.

Pentru exprimarea corespondentelor, a legaturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie sa se abtina de la a descrie, de la a povesti, caci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-si numeste obiectul, ci il sugereaza, asa cum se exprima un alt reprezentant al simbolismului francez, Stephan Mallarme: „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin cate putin, a-l sugera -; iata visul!”. Poezia ne transmite sensuri, rostul ei este de a trezi anumite sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul si prin aceasta se inrudeste cu muzica. Un alt poet simbolist francez, Paul Verlaine, preda in poezia sa, „Arta poetica”, pentru nuanta in defavoarea culorii, dar si pentru muzicalitatea versurilor, considerand ca versul impar creeaza o mai buna acustica pentru exprimarea starilor vagi, nedefinite, pentru renuntarea la sintaxa traditionala, si chiar la rima.

"Alexandru Lăpușneanul" și "Hamlet" - Ciofu Vlăduț

     "Alexandru Lăpușneanul" de Costache Negruzzi este o nuvelă care, dacă nu ar fi bazată pe evenimente istorice (fapte reale), am putea spune că este inspirată chiar din tragedia "Hamlet", scrisă de William Shakespeare în jurul anului 1600 (cu aproximativ 240 de ani înainte de publicarea nuvelei românești, în 1840), aceste două opere având elemente asemănătoare, dacă nu chiar identice.
În primul rând, în ambele opere este prezent un contrast de sentimente și conflicte. Pe de o parte avem cruzimea protagonistului: În cazul lui Hamlet, acest lucru este dovedit de dorința puternică de răzbunare, de a-și ucide unchiul care i-a ucis tatăl, sacrificându-și astfel și dragostea pentru Ofelia. Totuși, cruzimea totală este scoasă la iveală în finalul operei când o lasă pe Ofelia să moară înecată.
Alexandru Lăpușneanu se folosește de caracterul carismatic de conducător să ademenească boierii într-o capcană: Îi invita la un festin/petrecere cu pretextul de "scuză", cerându-și iertare boierilor dușmani lui. Însă, în timp ce boierii petreceau, ajung măcelăriți de mercenari străini care au năvălit asupra lor.
Pe de alta parte, dragostea este ceea ce îi ucide. Hamlet este înjunghiat cu o suliță otrăvită de fratele Ofeliei, iar Lăpușneanu este otrăvit de domnița Ruxandra. Acest lucru creează un conflict care menține atenția cititorului.

Simbolismul - Petrescu Tiberiu

Simbolismul este un current literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, ca o reactive impotriva retorismului romantic si a impersonalismului parnasian Reprezentantii simbolismului in Franta sunt: Paul Verlaine, Maurice Rollimat, Stephane Mallarme, Arthur Rimbaud, Tristan Corbiere, Jules Laforgue. Alti poeti simbolisi din literatura universal sunt: Emile Verhaeren, Gustave Kahn, Andrei Belai. Simbolistii doresc sa scrie o poezie de cunoastere, de aceea o apropie de muzica. Ei considera ca muzica este arta care permite revelarea absolutului. Astfel, ei aspira spre poezia pura. Simbolismul se naste dintr-o anumita stare de spirit. Scriitorii sunt deceptionati de pozitivismul secolului al XIX-lea, care asigurase progresul in stiinta si in tehnica, dar determinase un regres in plan spiritual.
În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele și textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alți reprezentanți sunt Ștefan Petică, Ion Minulescu și, mai ales, George Bacovia, care folosește poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanțe expresioniste sau existențialiste.
Primele idei care prefigurează simbolismul la români și care încearcă să-l teoretizeze apar odată cu Macedonski și sunt puse în circulație prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca școală, în Franța, apar în această revistă, încă din primul ei an de existență, 1880, articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel, Macedonski avea să-și revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european. “Belgienii, și se poate zice aceasta cu mândrie și despre mii din români - scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii mișcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin și alții încă - cei patru întâi citați, astăzi deja iluștri - au avut onoarea, împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mișcarea provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al cărei energic și valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinșii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.

Simbolismul - Chivu Iulian

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta,ca reactie impotriva parnasianismului,a romantismului retoric si a naturalismului ,promovand conceptul de poezie moderna.
Considerat din perspectiva social-istorica,simbolismul apare ca produs si expresie a starii de spirit generate de agravarea contradictiilor societatii capitaliste de la sfarsitul secolului al XIX-lea
La baza tehnicii simboliste stau sugestia,corespondentele,clar-obscurul ,spleen-ul,starea de inefabil; simbolul se realizeaza prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrajitorie evocatoare”.Rolul sugestiei in realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme sustine ca „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din placerea poemului”si adauga „a sugera,iata visul!”.Urmand acest principiu,poetii simbolisti nu descriu,nu nareaza,nu relateaza.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul..Ei comunica mai ales senzatii (olfactive, vizuale) corespunzatoare unor stari sufletesti. Poezia simbolista romaneasca apare la sfarsitul secolului al XIX-lea,perioada macinata de adanci contradictii sociale. Ca si in Franta ,simbolismul este si la noi produsul orasului,el se naste impotriva inflatiei de poezie minora a epigonilor eminescieni si a semanatorismului,cum facea abuz de teme morale,de limbaj taranesc,de „taranism sectar”(Ovid Densusianu).Reprezentatii curentului vor fi simbolisti si „decadenti”:intre cele doua fete ale miscarii simboliste apar,interferente,la Stefan Petica,D. Anghel,Ion Minulescu,D. Iacobescu,George Bacovia.
Prin simbolism poezia romaneasca s-a innoit artistic,si-a imbogatit considerabil mijloacele de expresie,instrumentele prozodice,largindu-si tematica indeosebi prin orientarea spre lumea orasului.

Simbolismul - Ivașcu Elena

Simbolismul este un curent care reprezintă o reacție atât față de impasibilitatea și impersonalitatea parnasianismului, cât și față de obiectivismul și determinismul naturalist.
În cele mai multe opere române se regăsesc ca și trăsături simboliste: cultivarea simbolului (care reprezintă un element ce dezoltă la niel textual mai multe semne), cultivarea corespondențelor între macrocosmos (natura, universal exterior) și microcosmos (trăirile interioare ale eului liric), prezența muzicalității ce se realizează prin refren, lait-motiv, aliterații și asonanțe, precum și cultivarea unor teme, a unor motive predilecte (tristețea, angoasa) care se pot observa mai ușor datorită numeroaselor imagini artistice diferite (vizuale, auditive, dinamice, olfactive, motrice și tactile) alături de figuri de stil (epitetul, pesonificarea, comparația).
În concepția simboliștilor, descripția rece, parnasiană nu poate surprinde altcea decât o realitate superficială, o lume a aparențelor. Numai experiența subiectivă ne pune în contact cu realitatea adecvată, cu viața interioară.
Prin tendința idealistă și subiectivistă, simbolismul regăsește un romantism interior, al profunzimilor, așa cum a fost conceput de romantici germani, îndeosebi de Noalis.
În comparație cu autorii români, Charles Baudelaire cuprinde în opera sa franțuzească „Corespunderi” una dintre cele mai dezvoltate imagini artistice prin versul „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspnd”. Acest ers reprezintă o sinestezie specific poeziei simboliste acentuând impresia puterii pe care natura o lasă asupra privitorului, acaparat fiind la niel olfactiv, vizual și auditiv.

"Hamlet" și "Alexandru Lăpușneanul" - Ioniță Raluca

George Calinescu afirma ca “Nuvela istorica <<Alexandru Lapusneanul>> ar fi devenit o scriere celebra ca si <<Hamlet>> daca ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesture patetice adanci, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta, de atitudini romantic si intuitie realista.”, subliniand aspectele commune pe care tragedia “Hamlet” si nuvela istorica “Alexandru Lapusneanul” le au in comun.
Ambele opere prezinta atat aspecte romantice cat si clasice, Costache Negruzzi si William Shakespeare fiind recunoscuti pentru imbinarea armonioasa a celor doua. Cele mai importante trasaturi comune ale operelor acestora, prezente in “Hamlet” si “Alexandru Lapusneanul” sunt: existenta protagonistului “defunct”, a motto-urilor si a faptelor extraordinare.
In primul rand, ambele opere au un personaj principal “defunct”. In “Hamlet” il avem pe tanarul print al Danemarcei, reintors de la studii, care vede fantoma tatalui sau. Acesta ii povesteste ca a fost ucis de propriul sau frate, actualul rege Claudius, care a impins crima pana la a se casatori cu sotia celui ucis, mama lui Hamlet. In acest moment, Hamlet isi dovedeste firea razbunatoare, fiind in stare sa treaca prin orice incercare pentru a-si atinge telul, sacrificand chiar dragostea pentru Ofelia, careia i se confeseaza mai tarziu, spunand: “O, scumpa Ofelia! Sunt nepriceput la stihuri; cu nu consoc mestesugul de a-mi Numara suspinele; dar ca te iubesc nespus - O, mai mult decat orice pe lume! – crede-ma! Adio.” In finalul operei, totusi, o lasa sa moara inecata, dovedindu-si cruzimea nemarginita. In nuvela “Alexandru Lapusneanul”, protagonistul dovedeste exact aceleasi trasaturi de caracter, fiind surprins desfasurand planul sau de recucerirea tronului Moldovei si de razbunare pentru boierii care l-au tradat in prima parte a domniei, acesta fiind hotarat sa-l duca pana la capat cu orice pret. Totodata, el isi dovedeste cruzimea care iese din sfera umanului prin realizarea piramidei de capete, ca “leac” pentru domnita Ruxanda.
In al doilea rand, operele raman in memoria cititorului datorita motto-urilor, amandoua fiind construite ca operele dramatice, “Alexandru Lapusneanul” respectand totusi structura unei nuvele. In “Hamlet”, replica ce a devenit motto al intregii piese este “A fi sau a nu fi? – aceasta este intrebarea.”, fiind considerata intrebarea in jurul careia graviteaza toata actiunea operei. In nuvela, replicile in jurul carora oscileaza actiunea operei sunt: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, “Ai sa dai sama, doamna!...”, “Capul lui Motoc vrem…” si “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…”.
In al treilea rand, existenta faptelor extraordinare, exagerate fie prin cruzime, fie prin depravare, sunt specifice acestor doua opera. De exemplu, in “Hamlet”, ucigasul tatalui protagonistului se casatoreste cu mama acestuia. Totodata, moartea iubitei sale scoate la iveala dragostea adevarata pe carea acesta i-o purta, sarind in groapa pentru a fi alaturi de ea in ultimele momente. In “Alexandru Lapusneanul”, scenele extraordinare se remarca mai ales prin cruzimea lor, reprezentativ fiind chiar momentul in care domnitorului construieste piramida din capetele boierilor. Tot aici se poate incadra si o anumita “coincidenta” prezenta in ambele opera: ambii protagonist au fost ucisi cu otrava, Hamlet de catre fratele iubitei sale, iar Alexandru Lapusneanul de catre sotia sa.
In concluzie, se poate spune ca cele doua opera au multe aspecte commune, insa fiecare se remarca prin anumite trasaturi specific stilurilor lui Shakespeare (sensibilitatea replicilor), respectiv Negruzzi (sobrietatea si obiectivitatea stilului narativ), asa ca nu pot decat sa fiu in acord cu afirmatia lui George Calinescu, adaugand ca nuvela istorica “Alexandru Lapusneanul” ar fi putut avea chiar mai mult succes decat tragedia “Hamlet” datorita prezentarii unui episod semnificativ al istoriei Moldovei, faptele si personajele reale, sau foarte aproape de realitate atragand mai mult decat fictiunea.

Paralelă între George Bacovia și Charles Baudelaire - Vlad Laura

George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă in impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de provincie claustrant și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira, in special Charles Baudelaire.

O temă comună a celor doi poeţi este moartea. La poetul francez, moartea e privită ca o călătorie spre un „cer mai sfânt”. El consideră că moartea aduce artiştilor nemurirea în sufletele celor vii, iar săracilor mântuirea. Spre deosebire de Bacovia, Baudelaire crede într-o viaţă de după moarte, într-o viaţă plină de bucurii, ea este „cârciuma vestită în care vom găsi / şi somnul şi ospăţul şi liniştea visată”.  Ce va aduce moartea, poetul nu ştie. Dar moartea îl ispiteşte pentru că e şansa care poate duce spre altceva, spre „nou”. Bacovia nu crede însă în viaţa transcedentală, dar, refuzând transcendenţa, el se refuză pe sine, printr-o negaţie absolută.  Pentru el, moartea e o umbră permanentă, instalată în intimitatea fiinţei sale. El nu aşteaptă dezlegarea de suferinţă din partea unei instanţe umane îndurătoare, ci acceptă condiţia de om singur în faţa morţii.

Atât simbolismul românesc, cât şi cel francez, deci şi Baudelaire şi Bacovia, au fost influenţaţi de realităţile istorico-sociale ale timpului lor, năzuind spre o descătuşare spirituală. „Serenada muncitorului” a lui Bacovia ori „Omul şi marea” a lui Baudelaire conţin îndemnuri de răzvrătire. Ambii poeţi au crezut, în ciuda atitudinii aparent funerare a creaţiei lor, în triumful noii lumi la fel cum au căutat renaşterea esenţelor stimulatoare a paradisurilor artificiale prin supremaţia vinului. Dacă la Baudelaire, vinul e stimulator de creaţie, din el născându-se poezia (L’âme du vin), la Bacovia e mijloc de uitare : „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni / Ascuns în pivniţa adâncă fără a spune un cuvânt / Singur să fumez acolo neştiut de nimeni / Altfel e greu pe pământ...” (Poemă finală).

In concluzie, Bacovia foloseşte cu un exemplar discernământ artistic exemplul lui Baudelaire, rămânând cel mai modern poet din prima jumătate a secolului al XX-lea.

“Alexandru Lăpușneanul” și “Hamlet” - Pietricică Andreea

Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache  Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. Opera se inspiră din istoria patriei, preluând din cronici informații reprezentative despre cea de a doua domnie a lui Alexandru Lapușneanul. În plus, în manieră romantică, autorul modifică sau adaugă diferite aspecte cu scopul de a contura un personaj excepțional în împrejurări excepționale.
În literatura universală există de asemenea opere care abordează tema vieții la tron, a domniei ce face valorile umane să fie eliminate de setea de putere. Una dintre cele mai reprezentative scrieri în acest sens este „Hamlet”. Opera a fost considerată ca tragedia tragediilor lui Shakespeare, creație în care poetul a pus cel mai mult din el însuși, în care și-a expus filozofia, fiind totodată o cronică sângeroasă a vieții de palat.
„Hamlet” e joc al aparenţelor în căutarea esenţei, un permanent joc al măştilor, în care personajele poartă mereu alte măşti. La fel se întâmplă si în nuvela „Alexandru Lăpușneanul”, unde protagonistul stapânește arta persuasiunii. Acesta dă dovadă de cruzime prin numeroasele fapte comise (piramida de capete, amenințare cu moartea a propriei familii, omorârea cu sange rece și cu satisfacție a boierilor), fiind totodată o personalitate răzbunătoare. Hamlet este și el un personaj vindicativ („…De azi-nainte, sângeros să-mi fie gândul, sau fără folos!”). El însuși se descrie ca fiind astfel „Sunt foarte mândru,  răzbunător, ambițios; cu mai multe păcate gata la chemare decât am gânduri să le îmbrac”. Cele două personaje se aseamănă din punct de vedere al caracterului, Hamlet fiind și el făptașul unor crime, dar și din punct de vedere al vieții trăite, adică o viață condamnată de lupta pentru domnie.

Ambele tragedii se încheie cu stingerea unei dinastii pe maldărul de cadavre, în care oameni răi și oameni buni zac, fără deosebire între ei din momentul morții.

Camil Petrescu și opera lui Marcel Proust - Șerban Alexandra

Dacă pentru romancierii tradiţionali modalitatea interogaţiei psihologice însemna exteriorizarea unei dimensiuni umane obscure, modernii realizează o schimbare radicală de perspectivă, debarasându-se de artificiile specifice secolului al XIX-lea. Scopul acestora nu mai este de a oferi „verosimilităţi”, ci de a reda fapte trăite, surprinse în derulare. Romanul modern nu mai prezintă documente despre realitatea umană, ci se vrea el însuşi un document. Vladimir Streinu observă: „Artiştii moderni, sub puterea exemplului lui Proust, au făcut din roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat le-a trecut prin conştiinţă, jurnal de experienţe proprii, literatură subiectivă, spovedanie intimă, [...] roman cu un singur personaj, autobiografie necesară, prin care ni se poate reda în chip exclusiv procesivitatea vieţii”. Contactul literaturii nationale cu opera unui mare scriitor  francez este,in majoritatea cazurilor ,fertil si initiator de noi puncte de vedere.Imprejurarea ca in epoca interbelica ,Proust devine in critica literara romaneasca scriitorul contemporan cel mai comentat, este bogata in semnificatii. Multiplele inovatii aduse de romancierul francez epicii traditionale,intereseaza in cel mai inalt grad romanul romanesc din perioada urmatoare primului razboi mondial. Necesitatea unei schimbări radicale de optică a susţinut-o şi Camil Petrescu în Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Eseul începe cu constatarea că „de aproape un veac încoace nici un scriitor n-a tulburat mai adânc conştiinţa literară a lumii şi mai ales n-a concentrat asupra lui în aşa măsură intelectualitatea contemporană decât Marcel Proust”

 Desi au trecut ani destui , « Noua structura si opera lui Marcel Proust » ramane un text fundamental al criticii romanesti contemporane. Camil Petrescu are ideea fericita de a vedea in Proust pe unul din principalii reprezentanti ai noii spiritualitati europene. Principala contributie a eseului « Noua stuctura si opera lui Marcel Proust » este determinarea unui statut metodologic.Revenim ,deci, la problema carteziana a cautarii metodei de cercetare. Rationalismul cartezian urmeaza a fi inlocuit printr-o gandire filozofica mai apta de a sesiza pulsatia vietii. Camil Petrescu se gandeste intai la bergsonism. Asemenea altor comentatori, el considera hotaratoare influenta ganditorului francez asupra autorului 'Timpului pierdut' .

Simbolismul în literatura română şi în literatura universală - Anghel Cristina

Curentul simbolist, afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezintă o reacţie atât faţă de impasibilitatea parnasianismului, cât şi faţă de obiectivismul naturalist. În concepţia simboliştilor, cele două curente precedente nu pot surprinde decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Doar experienţa subiectivă ne pune în contact cu realitatea adevărată, cu viaţa interioară. Simbolismul este o mişcare literară modernă, prima şi cea mai importantă în cadrul curentului numit modernism. Precursorul simboliştilor este considerat francezul Charles Baudelaire, care încalcă principiile estetice ale epocii când conferă un alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului. Poetul caută o “estetică a profunzimilor”.
Începuturile simbolismului românesc coincid cu cele ale simbolismului francez, generaţia nouă arătându-se receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene. O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţi români care studiază la Paris sau care călătoresc în Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel). Alexandru Macedonski deschide drumul, editând la Bucureşti revista “Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice, cât şi creaţii experimentale (prima poezie în vers liber din literatura română).
Un reprezentant de seamă al curentului din România este George Bacovia, care pune accent pe sinteza temelor şi a motivelor, ilustrând simbolismul la un nivel artistic superior. Poezia bacoviană se concretizează prin motive specifice, precum plumbul, ploaia, agonia şi golul spaţial, gol care se reăseşte şi în poezia lui Baudelaire. Acest motiv apare cu mare frecvenţă în universul poetic al acestuia şi sugerează stări de disperare, de alienare şi de cădere în absurd. Coordonatele fundamentale ale viziunii lui Baudelaire sunt adâncul, oceanul, marea, elemente din câmpul semantic al apei pe care îl explorează şi Bacovia.
George Bacovia a fost un poet autentic şi original, cu o viziune nouă, impunându-se în cadrul simbolismului românesc. Criticul literar George Călinescu afirma că “Simbolismul poetului este din tradiţia sumbră a baudelaireanismului, care a cântat ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală”.